Într-un mic orășel de munte, trăia o femeie în vârstă pe nume Maria. Ea locuia singură într-o casă veche, dar plină de căldură și amintiri. Anii trecuseră, iar copiii ei se mutaseră în orașe îndepărtate, urmărind propriile visuri. Maria își petrecea zilele îngrijind grădina și scriind scrisori pe care rareori le trimitea.
În fiecare seară, Maria aprindea o lumânare la fereastra casei sale, un obicei pe care îl avea de când copiii ei plecaseră. Lumânarea era simbolul speranței ei constante că într-o zi, copiii ei se vor întoarce acasă, măcar pentru o vizită.
Într-o seară de iarnă, în timp ce ninsoarea acoperea liniștit străzile orășelului, Maria a auzit o bătaie la ușă. Când a deschis, a găsit-o pe fiica ei cea mică, cu o familie de-a ei, venită să petreacă Crăciunul împreună. Maria a fost copleșită de bucurie și de emoție. Casa, care fusese atât de liniștită, a fost brusc plină de râsete, povestiri și căldura unei familii reunite.
În acea noapte, lumânarea de la fereastră a ars mai strălucitor ca niciodată. Maria și-a dat seama că, indiferent cât de singură s-a simțit, speranța fusese mereu acolo, în inima ei, în casa ei. Speranța era ceva ce nu părăsise niciodată acel loc drag, plin de amintiri și dragoste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu