Într-un mic orășel de munte, trăia Elena, o femeie care părea că se confundă cu anotimpurile, devenind mai luminoasă primăvara și mai retrasă în zilele reci de toamnă. Deși ducea o viață simplă, Elena simțea o bucurie profundă față de tot ce o înconjura. Fiecare zi era pentru ea un dar de la natură, iar micile lucruri, precum ciripitul păsărilor sau parfumul cafelei dimineața, îi umpleau inima de bucurie.
Elena descoperise de tânără că secretul vieții nu era în bogățiile exterioare, ci în felul în care iubea ceea ce se afla deja în viața ei. De-a lungul anilor, întâlnise oameni care alergau mereu după lucruri mărețe, dar rareori îi vedea mulțumiți. Într-o zi, când o prietenă bună, Maria, i-a mărturisit că nu mai găsește sens în nimic din ceea ce face, Elena a invitat-o să petreacă o zi împreună la munte, sperând să o ajute să redescopere bucuriile simple.
„Maria,” a început Elena, în timp ce se așezau pe o stâncă de unde puteau admira panorama, „tu ai uitat să iubești ceea ce deja ai. Dorința de a trăi nu vine din ceea ce îți lipsește, ci din ceea ce te înconjoară chiar acum.” Maria, privind peisajul vast, a simțit cum în sufletul ei se aprinde o scânteie. Poate că uitase într-adevăr să iubească simplul fapt că era vie, că avea prieteni și un loc unde să-și plece capul noaptea.
Acea zi petrecută alături de Elena i-a reamintit că dragostea de viață este întotdeauna acolo, în lucrurile pe care adesea le trecem cu vederea. Când a plecat, Maria și-a promis că va începe să aprecieze mai mult ceea ce avea deja și să-și lase inima să se bucure din plin de fiecare moment. În fond, Elena avea dreptate: dorința de a trăi este o reflexie a iubirii pentru tot ce îți înfrumusețează existența.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu