Într-o zi, un om s-a trezit în mijlocul unei furtuni violente. Vânturile urlau, ploaia lovea nemilos, iar întunericul norilor părea să învăluie totul. Cu fiecare pas pe care încerca să-l facă, furtuna părea să devină mai puternică, forțându-l să se lupte cu tot ce avea în jurul său.
La început, a încercat să oprească furtuna. A ridicat mâinile în aer, a strigat împotriva vânturilor și a sperat că, prin forța voinței, ar putea să aducă liniște. Dar, oricât de mult se lupta, furtuna nu înceta. În curând, a realizat că încercarea de a controla ceea ce era în afara lui era în zadar.
Așa că s-a oprit. În loc să încerce să liniștească haosul din jur, a închis ochii și a căutat liniștea în propriul său suflet. A lăsat vânturile să sufle, ploaia să curgă, dar, în interiorul său, a găsit un colț de pace pe care furtuna nu-l putea atinge.
Cu timpul, a înțeles că adevărata putere nu stă în a controla furtuna exterioară, ci în a-ți păstra calmul interior. Furtuna continua să se dezlănțuie în jurul său, dar nu-l mai tulbura. Liniștea pe care o găsise în el însuși era de neclintit. Omul și-a continuat drumul prin furtună, iar această liniște interioară îl proteja de orice haos din jur.
Morala poveștii era clară: să încerci să calmezi furtuna din afară este un efort absurd. Linistea se naște în interior, și o dată ce o găsești, nicio furtună nu te mai poate răni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu