Într-un loc îndepărtat, la marginea unei păduri, trăia o fată pe nume Ana. Era o fire veselă, cu un spirit curios, dar în același timp neliniștit. Îi plăcea să vorbească, să fie activă, mereu căutând răspunsuri la întrebările sale neîncetate. Dar, cu cât vorbea mai mult și căuta răspunsuri în exterior, cu atât simțea un gol în interior.
Într-o seară, în timp ce se plimba pe lângă un râu, a întâlnit o femeie în vârstă, care stătea pe o piatră mare, cu ochii închiși. Fața femeii emana o liniște adâncă, iar în jurul ei părea că până și natura se oprise în loc, învăluită într-o tăcere binecuvântată.
Ana s-a apropiat și a întrebat: „Ce faci aici, stând în liniște? Nu îți e frică de tăcere?”
Femeia și-a deschis încet ochii și i-a zâmbit blând. „Nu, draga mea. Tăcerea este cel mai mare dar. Doar în liniște putem auzi cu adevărat. Învață să asculți cu inima, nu doar cu urechile.”
Ana era confuză. „Cum pot asculta fără să aud nimic? Tăcerea nu spune nimic...”
Bătrâna s-a ridicat încet și a făcut un gest spre pădure. „Ai răbdare. Tăcerea nu este lipsa de sunet, ci spațiul în care adevăratele răspunsuri se revelează. Încearcă să stai liniștită, să lași gândurile să curgă ca apa și vei începe să auzi ce contează cu adevărat.”
Ana, deși neîncrezătoare, s-a așezat lângă femeie și a încercat să fie liniștită. Minutele au trecut, și pentru prima dată a început să audă altceva decât vuietul gândurilor sale. Sunetul pădurii, cântecul râului, vântul care șoptea printre frunze – toate acestea păreau să aibă o melodie ascunsă. În acel moment, Ana a simțit o pace profundă cum nu mai simțise niciodată.
„Înțeleg acum”, a șoptit ea. „Tăcerea nu este gol. Este plinătatea inimii care ascultă.”
Bătrâna a zâmbit, știind că Ana găsise cheia către liniștea interioară. „Tăcerea te conectează cu lumea într-un mod în care cuvintele nu o pot face. Ascultând cu inima, descoperi adevărata esență a vieții.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu