Alexandru nu se considera o persoană deosebită. Viața lui era un amestec de reușite mici, eșecuri și momente obișnuite. Când prietenii lui vorbeau despre succesele lor, simțea adesea că nu are nimic remarcabil de împărtășit.
Într-o zi, bunicul său, un om simplu, dar plin de înțelepciune, l-a întrebat: „De câte ori îți spui bravo?” Alexandru a râs. „Bravo? Nu prea am motive. Nu fac nimic special.”
Bunicul a zâmbit și l-a condus în grădină. „Uite aici, Alexandru. Acești copaci nu au crescut într-o zi. Au avut nevoie de ani întregi de lumină, ploaie și, mai presus de toate, de răbdare. Fiecare etapă din creșterea lor este importantă, chiar dacă nu pare remarcabilă. La fel e și cu viața ta. Fiecare zi merită un «Bravo mie», nu doar momentele mari.”
Cuvintele bunicului au rămas în mintea lui Alexandru. În săptămânile care au urmat, a început să observe momentele mici care alcătuiau viața lui:
- „Bravo mie că m-am trezit devreme azi și am terminat tot ce aveam de făcut.”
- „Bravo mie că am găsit curajul să cer ajutor când aveam nevoie.”
- „Bravo mie că am luat o pauză să mă relaxez, fără să mă simt vinovat.”
Pe măsură ce acest obicei a prins rădăcini, Alexandru a înțeles că viața nu este formată doar din succese mari sau schimbări spectaculoase. Este un șir de momente mici, fiecare având valoarea lui. „Bravo mie” nu era doar o celebrare a victoriilor, ci și o recunoaștere a eforturilor, a rezistenței și a existenței în sine.
Ani mai târziu, când Alexandru se uita în urmă, și-a dat seama că acel simplu „Bravo mie” fusese firul invizibil care îi unise toate momentele vieții — de la cele mai grele până la cele mai fericite. Și a înțeles că fiecare etapă, fiecare pas, fiecare zi era importantă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu