Ioana era o visătoare. Mintea ei era mereu prinsă între amintirile trecutului și planurile viitorului. Se gândea adesea la lucrurile pe care ar fi putut să le facă mai bine sau la toate reușitele care o așteptau cândva. Dar în acest vârtej al gândurilor, clipa de acum părea mereu neobservată.
Într-o zi, un prieten apropiat i-a spus ceva care avea să-i schimbe perspectiva: „Ioana, când te-ai spus ultima oară «Bravo mie» pentru ceea ce faci acum, aici?”
Ioana a rămas tăcută. Nu se gândise niciodată la asta. Era atât de prinsă în „cândva” și „dacă”, încât uitase să-și recunoască micile victorii din prezent. Acele momente în care depunea eforturi, lua decizii bune sau pur și simplu se descurca într-o zi dificilă.
În acea seară, Ioana a început un obicei simplu. La sfârșitul fiecărei zile, își rezerva câteva minute pentru a reflecta la ce făcuse bine și își spunea cu sinceritate: „Bravo mie.” Nu era ceva teatral, ci un gest liniștit, un mod de a-și acorda recunoaștere.
Treptat, acest obicei a început să schimbe modul în care privea viața. „Bravo mie” nu mai era doar o laudă, ci un ancoraj în realitate. O ajuta să observe progresul, să recunoască faptul că prezentul era locul unde se întâmpla cu adevărat viața. A descoperit că fiecare „Bravo mie” era un punct de sprijin, un moment de conștientizare care îi spunea: „Ești aici. Acum. Și faci bine.”
Astăzi, Ioana nu mai privește spre trecut cu regret sau spre viitor cu anxietate. În schimb, trăiește în prezent, iar fiecare „Bravo mie” devine un pod între realitate și visurile ei. Știe că, oricât de mici ar fi pașii, ei sunt cei care o țin conectată cu ceea ce contează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu