Într-un sat de munte, înconjurat de păduri dese, trăia un bătrân pe nume Andrei, cunoscut pentru tăcerea sa. Oamenii obișnuiau să-l ocolească, spunând că este prea ciudat sau prea retras. Andrei trăia singur, cultivându-și grădina și petrecând ore întregi în pădure, de parcă asculta ceva ce nimeni altcineva nu putea auzi.
Într-o zi, Mara, o fetiță curioasă din sat, l-a urmărit pe Andrei până la marginea pădurii. L-a văzut cum stătea nemișcat pe o buturugă, cu ochii închiși, de parcă vorbea cu tăcerea. Curioasă, Mara s-a apropiat și a întrebat:
– Ce faci, moșule?
Andrei a deschis ochii încet și i-a răspuns:
– Ascult răspunsurile.
Mara n-a înțeles și l-a întrebat ce răspunsuri caută. Atunci bătrânul a zâmbit:
– Toate. Trebuie doar să stai în liniște și să lași pădurea să-ți vorbească.
Neîncrezătoare, Mara s-a așezat lângă el. La început, totul părea tăcut, dar apoi, încet-încet, a început să audă. Frunzele foșneau ca un șoaptă, păsările cântau de parcă împărtășeau un secret, iar vântul părea că împletește povești nevăzute printre copaci. Era ceva mai mult decât sunete; era un sentiment, o conexiune.
Mara a înțeles atunci ce încerca Andrei să spună. Tăcerea nu era goală, ci plină de răspunsuri pe care le căutase mereu, fără să știe. Când s-a întors în sat, a început să vorbească despre ceea ce a descoperit, iar oamenii au început să-l vadă pe Andrei altfel. El nu era ciudat; el era cel care învățase să asculte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu