Lia și Victor se întâlneau mereu într-un loc ascuns de lume, pe o colină înverzită unde vântul cânta între ramurile copacilor bătrâni. Acolo, sub cerul deschis, Victor obișnuia să-i cânte Liei la chitară, creând o muzică unică, învăluită de adierea vântului. Pentru ei, acea colină era un refugiu, o lume doar a lor, în care orice grijă dispărea, iar iubirea lor părea eternă.
Într-o zi, Victor a trebuit să plece într-o călătorie lungă, iar Lia a rămas singură. Ani de-a rândul, ea revenea pe colină, sperând să audă din nou sunetul chitării lui Victor purtat de vânt. Uneori, în liniștea colinei, îi părea că simte din nou acordurile familiare și, pentru câteva momente, își imagina că Victor era acolo, cântând doar pentru ea.
După mulți ani de așteptare, într-o seară, în timp ce soarele apunea și vântul începea să bată mai tare, Lia a auzit acordurile chitării – clare, familiare, exact cum și le amintea. Când s-a întors, l-a văzut pe Victor, cu aceeași chitară, cu același zâmbet, privindu-o cu ochi plini de dor și iubire. Între ei, nu mai exista distanță, și cântecul vântului era din nou întreg.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu