Ana era o tânără artistă, pasionată de pictură, dar prinsă într-o luptă constantă cu gândurile sale. În unele zile, amintirile din trecut îi întunecau creativitatea, iar alteori, îngrijorările despre viitor îi blocau inspirația. Deși dorea să trăiască în prezent, simțea adesea că acesta îi scapă printre degete.
Într-o dimineață, pe când încerca să picteze un peisaj luminos, pensula i s-a oprit brusc. În mintea ei, răsunau imagini din copilărie: un concurs de desen pierdut, cuvintele critice ale unui profesor. Apoi, gândurile au sărit la viitor: „Ce rost are să pictez, dacă nu voi reuși niciodată să fiu recunoscută?”
Ana a oftat și a ieșit din atelier, căutând aer proaspăt. În plimbarea ei, a dat peste un mic parc unde un bătrân îngrijea un bonsai. Curioasă, s-a apropiat.
– Ce faci acolo? l-a întrebat.
– Învăț despre prezent, i-a răspuns bătrânul fără să ridice privirea.
Ana a zâmbit, crezând că glumește.
– Cum te poate învăța un copac despre prezent?
Bătrânul a așezat cu grijă foarfecele și a invitat-o să se așeze.
– Copacul acesta este ca noi toți. Rădăcinile lui sunt trecutul, trunchiul este prezentul, iar ramurile întinse spre cer sunt viitorul. Dacă te concentrezi doar pe rădăcini, vei fi prinsă de greutatea trecutului. Dacă îți îndrepți atenția doar spre ramuri, viitorul te va obosi. Dar dacă privești trunchiul, aici, în mijloc, vei găsi echilibrul.
Ana s-a gândit la cuvintele bătrânului.
– Și cum pot să rămân aici, în prezent, când trecutul și viitorul mă copleșesc?
Bătrânul a zâmbit și i-a răspuns:
– Ai nevoie de trei lucruri: recunoștință, respirație și acțiune. Recunoștința te ancorează în ce ai deja. Respirația îți aduce mintea în corp, aici și acum. Acțiunea te conectează cu ceea ce faci, eliberându-te de gânduri inutile.
Ana a plecat din parc cu o nouă perspectivă. A început să practice recunoștința, mulțumindu-și zilnic pentru talentul ei, chiar și în zilele dificile. A acordat mai multă atenție respirației, folosind-o ca pe o ancoră ori de câte ori mintea ei rătăcea. Și, cel mai important, a continuat să picteze, concentrându-se pe fiecare tușă, pe fiecare culoare.
Cu timpul, Ana a învățat că nu putea schimba trecutul și nici controla viitorul, dar putea trăi complet momentul prezent. Iar prin asta, și-a găsit inspirația pierdută, redescoperind frumusețea simplă a creației.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu