Într-un orășel liniștit, într-o casă veche cu obloane scorojite, trăia o femeie pe nume Ana. Casa ei era plină de uși. Unele erau închise, altele deschise, iar câteva păreau să ducă nicăieri. De când se știa, Ana colecționa chei. Fiecare cheie avea o poveste, iar ea le păstra toate într-un cufăr mic, ruginit.
Într-o zi, Ana a găsit o ușă despre care nu știa nimic. Era masivă, acoperită cu un strat gros de praf, și nu avea nicio clanță. A fost intrigată. A scotocit printre cheile din cufăr, dar niciuna nu părea să se potrivească. Zile întregi a încercat să o deschidă, însă fără succes. Într-un moment de frustrare, s-a așezat în fața ușii și a întrebat:
– Ce ascunzi?
Tăcerea a fost răspunsul ei, dar Ana n-a renunțat. În zilele care au urmat, și-a dat seama că nu cheia era problema, ci ușa însăși. A început să privească mai atent: fisurile din lemn păreau să formeze un model, iar cu fiecare zi petrecută observând, simțea că înțelege mai mult.
Într-o dimineață, când a revenit, ușa era întredeschisă. Ana a ezitat, dar a pășit înainte. Dincolo de ușă nu era o cameră, ci o grădină minunată, plină de flori rare, râuri limpezi și o lumină caldă care nu venea de la soare. În mijlocul grădinii era un leagăn, iar pe el scria: „Cheia nu deschide ușa. Ușa deschide calea.”
Ana a înțeles atunci că, uneori, căutăm răspunsuri în lucruri exterioare, dar răspunsul e în noi. Grădina fusese acolo dintotdeauna, dar pentru a o vedea, trebuise să-și schimbe perspectiva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu