Pe o insulă izolată, înconjurată de ape agitate și ceruri mereu schimbătoare, se înălța un far vechi. Se spunea că acest far nu era doar un ghid pentru marinari, ci și un loc al regăsirii. Lumina lui strălucea mereu, indiferent de furtuni, iar legenda spunea că oricine îi călca pragul își găsea răspunsurile.
Elena, o tânără care simțea că viața ei s-a pierdut printre valurile unei rutine obositoare, a decis să viziteze insula. Călătoria până acolo nu a fost ușoară, iar valurile păreau să-i testeze hotărârea. Într-un final, ajunsă la far, a fost întâmpinată de un bătrân păzitor, cu ochii pătrunzători și un zâmbet blând.
– Ce cauți aici? a întrebat el.
– Lumina, a răspuns Elena.
Bătrânul a zâmbit și a condus-o în vârful farului. De acolo, priveliștea era copleșitoare: oceanul se întindea nesfârșit, iar valurile dansau sub o lumină aurie.
– Nu farul îți oferă lumina, ci ceea ce vezi dincolo de el, a spus bătrânul. Înțelegi acum?
Elena a închis ochii, lăsând sunetul valurilor și aerul sărat să-i inunde simțurile. Și-a dat seama că lumina pe care o căuta era, de fapt, curajul de a privi dincolo de fricile și îndoielile sale. Farul fusese doar un simbol – un loc unde să se oprească, să respire și să vadă clar.
Când a plecat de pe insulă, valurile păreau mai calme. Nu pentru că oceanul se schimbase, ci pentru că ea devenise parte din el, găsindu-și propria lumină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu