Întrebarea „De ce?” și răspunsul numit „Trebuie”

 Într-o mică bibliotecă din oraș, ascuns printre rafturile cu cărți prăfuite și coperți uitate de vreme, trăia un băiat pe nume Radu, un tânăr plin de curiozitate, care nu se putea abține să întrebe „de ce?” la aproape orice. De mic era fascinat de tot ce îl înconjura – de la modul în care picăturile de ploaie se rostogoleau pe ferestre, până la felul în care stelele păreau să-și schimbe locul pe cer în fiecare noapte. Fiecare „de ce?” deschidea o ușă, dar și mai multe întrebări după aceea. În curând, se obișnuise să trăiască cu gândul că poate unele lucruri nu au un răspuns clar.

Într-o seară târzie, în timp ce răsfoia o carte veche despre călătorii și aventuri, a dat peste o propoziție enigmatică: „Întrebarea 'de ce?' este doar o parte a drumului; când afli ce 'trebuie', întrebarea se transformă în destin.” Nu era sigur ce înseamnă, dar fraza i s-a lipit de minte. A început să se gândească: poate că, atunci când găsești „ce trebuie”, nu mai simți nevoia să te întrebi „de ce”. Dar ce însemna, mai exact, acel „trebuie”? Și cum putea să știe când îl va găsi?

Curios, Radu a început să își pună această întrebare mai des în fiecare zi, testând dacă ar putea simți acel „trebuie”. La început, a fost dificil – de fiecare dată când făcea ceva, se întreba dacă era cu adevărat necesar, dacă era important, dacă răspundea la un „de ce?” mai profund.

Într-o zi, s-a întâlnit cu o doamnă înțeleaptă, cunoscută pentru felul ei profund de a înțelege viața. Văzând confuzia din privirea lui, aceasta i-a spus: „Îți petreci timpul căutând răspunsuri, și e minunat. Însă vei găsi cu adevărat ce cauți atunci când întrebi mai puțin și simți mai mult. Când ceea ce faci capătă sens fără a avea nevoie de întrebări, ai găsit acel 'trebuie'.”

În săptămânile următoare, Radu a continuat să își urmeze dorințele și să se concentreze mai mult pe trăirile sale, în loc să caute explicații raționale pentru tot. Pe măsură ce a început să-și urmeze intuiția, a descoperit că simțea o liniște neașteptată – o certitudine tăcută, ca și cum „de ce?” nu mai era necesar. A găsit momente de pace în lucruri simple, ca cititul, pictatul, și timpul petrecut în natură. Fiecare lucru pe care îl făcea începea să aibă un sens propriu, devenind un „trebuie” natural, fără nevoia de a întreba.

Astfel, Radu a înțeles că „de ce?” e doar începutul, doar modalitatea prin care căutăm o direcție. Iar atunci când găsim ce „trebuie” să facem, întrebările se dizolvă, rămânând doar o chemare liniștită și sigură.