La marginea unei păduri dese, ascuns de privirile oamenilor, exista un lac limpede, ale cărui ape păreau să strălucească în lumina lunii. Se spunea că oricine își rostea dorințele în fața lacului, fără a le rosti cu voce tare, le vedea reflectate pe suprafața apei – dar doar dacă dorințele veneau din inima adevărată.
Un tânăr numit Andrei, prins între visurile sale și așteptările altora, a auzit de lac de la un bătrân care îi spusese:
— Lacul nu-ți împlinește dorințele, dar îți arată ceea ce inima ta știe deja. Ai curajul să privești?
Într-o noapte liniștită, Andrei a pornit spre lac. Drumul prin pădure era întunecat și înspăimântător, dar când a ajuns, a fost întâmpinat de o liniște profundă și o lumină argintie ce dansa pe suprafața apei. S-a așezat pe mal și a închis ochii.
În gând, a șoptit dorințele care îl măcinau: să găsească sensul în viață, să fie liber de așteptările altora, să aibă curajul să urmeze ceea ce îl face fericit.
Când a deschis ochii, lacul era transformat. În locul reflexiei stelelor și copacilor, a văzut imagini: el, pictând într-un atelier luminos, râzând cu prieteni pe care nu-i întâlnise încă, călătorind spre locuri necunoscute. Fiecare imagine îi transmitea o emoție puternică – dorințele nu erau doar vise, ci părți din el care așteptau să fie împlinite.
Pe măsură ce privirea îi rămânea fixată pe lac, o voce liniștită părea să-i șoptească din adâncuri:
— Dorințele nerostite sunt cele mai puternice, dar ele cer curaj pentru a fi urmate.
Andrei a înțeles. Lacul nu era magic prin puterea sa de a crea, ci prin abilitatea de a reflecta ceea ce era deja în inima sa. Părăsind malul, simțea că primise permisiunea de a fi el însuși, fără teamă.
Legenda spune că lacul încă există, și că apa sa nu reflectă lumea exterioară, ci pe cea dinăuntrul nostru, amintindu-ne că adevărata magie stă în curajul de a ne urma sufletul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu