Într-o noapte rece de iarnă, Andrei s-a pierdut într-o pădure. Nu avea nici hartă, nici semne care să-l ghideze, doar o lanternă mică, aproape fără baterie. Întunericul părea copleșitor, iar frica începea să pună stăpânire pe el.
La un moment dat, a simțit cum lanterna începe să pâlpâie. Într-un acces de panică, s-a oprit și s-a întrebat: „Ce fac dacă rămân complet în beznă?”
În acel moment, a observat o licărire de lumină la distanță. Era slabă, aproape insesizabilă, dar părea reală. Cu ultimele puteri ale lanternei, a început să se îndrepte spre ea. Pe măsură ce se apropia, lumina devenea din ce în ce mai clară. Era o cabană mică, cu o fereastră luminată și fum ieșind din coșul de lemn.
Când a ajuns, un bătrân l-a întâmpinat cu un zâmbet blând. „Ai găsit drumul pentru că ai avut încredere în lumină, chiar și atunci când părea să dispară,” i-a spus el.
Andrei a realizat că lanterna lui nu era doar un obiect, ci o metaforă pentru speranță. Nu era vorba despre intensitatea luminii, ci despre încrederea că orice licărire, oricât de slabă, poate să-ți arate calea. Până și cea mai mică fărâmă de speranță este suficientă pentru a naviga prin cele mai grele momente.
După acea noapte, Andrei a învățat să-și privească provocările altfel. În loc să se concentreze pe întuneric, căuta acea „lanternă interioară”, acea lumină care, oricât de slabă ar fi fost, îl putea ghida mai departe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu