Mihai era genul de om care dorea mereu să fie apreciat. În discuțiile cu prietenii, obișnuia să sublinieze reușitele sale: „Am muncit foarte mult la acel proiect și toți au fost impresionați” sau „Nimeni nu s-ar fi descurcat mai bine ca mine în situația asta.” Dar, în ciuda laudelor primite, se simțea adesea gol pe dinăuntru.
Într-o seară, sora lui mai mică, Ana, l-a surprins. După ce a trecut un examen dificil, a spus simplu: „Bravo mie. Am muncit mult pentru asta.” Tonul ei era calm, sincer, fără urmă de aroganță.
Mihai a râs. „Nu e cam ciudat să te lauzi singură?”
Ana s-a uitat lung la el. „Nu mă laud. Îmi recunosc efortul. Este diferit.”
Aceste cuvinte au rămas cu Mihai. În următoarele zile, a început să observe diferențele dintre „lauda de sine” și acel simplu „bravo mie.” Și-a dat seama că atunci când se lăuda altora, căuta validare externă. În schimb, când Ana își spunea „bravo mie,” nu încerca să impresioneze pe nimeni. Era doar o conversație cu sine, o formă de respect față de munca și eforturile proprii.
Inspirat de aceasta, Mihai a decis să încerce. După ce a terminat un raport important la muncă, s-a oprit o clipă. În loc să aștepte complimentele colegilor, a spus în gând: „Bravo mie. Am făcut o treabă bună.” A fost un moment simplu, dar plin de putere. Nu simțea nevoia să împărtășească, să se laude, să fie validat. Era suficient că știa el.
Pe măsură ce a continuat să practice acest obicei, Mihai a descoperit că „bravo mie” era despre autenticitate, despre recunoașterea valorii proprii fără comparație sau dorința de a impresiona. Lauda de sine, pe de altă parte, era o mască, o încercare de a umple goluri cu aprobarea altora.
Astăzi, Mihai și-a găsit un echilibru. Știe că nu trebuie să strige reușitele sale pentru a le face reale. „Bravo mie” îi oferă liniștea și forța interioară de care are nevoie pentru a continua să crească, fără presiunea de a demonstra ceva altora.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu