Ana și Mihai s-au întâlnit într-o gară veche din centrul orașului. Era o gară cu o arhitectură impresionantă, unde timpul părea că s-a oprit, cu ziduri de cărămidă și scaune de lemn vechi. Mihai, un pianist talentat care obișnuia să călătorească, se oprise pentru câteva ore între trenuri și observase un pian prăfuit uitat într-un colț. Fără să stea pe gânduri, s-a așezat și a început să cânte.
Ana, care aștepta un tren spre o destinație necunoscută, a fost atrasă de sunetul muzicii. S-a apropiat, fascinată de armonia melodiei și de pasiunea din degetele lui. Când Mihai și-a ridicat privirea, a întâlnit ochii ei și între ei s-a creat o conexiune instantanee. Au stat de vorbă ore întregi, iar gară părea să fi devenit un univers doar al lor, în care timpul se oprea și restul lumii dispărea.
Pe măsură ce trenurile treceau, fiecare sunet al roților pe șine le amintea că timpul lor împreună era limitat. Dar în acel scurt moment, s-au simțit ca și cum s-ar fi cunoscut de-o viață. Însă trenul Anei a sosit, iar ei au trebuit să-și ia rămas-bun. Și-au promis că se vor regăsi într-o zi, în aceeași gară, la același pian.
Anii au trecut, iar Ana s-a întors de multe ori în acea gară, sperând să-l întâlnească pe Mihai. Într-o zi ploioasă, s-a așezat din nou lângă pian și a auzit sunetul familiar al unui tren sosind. De data aceasta, când ușa vagonului s-a deschis, Mihai a coborât. A zâmbit când a văzut-o, iar ea a știut că, în ciuda tuturor anilor, iubirea lor a rămas neschimbată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu