Într-un ținut îndepărtat, un băiat pe nume Luca a auzit de la bătrânii satului despre puterea expresiei „eu sunt.” Ei îi povesteau cum această afirmație aparent simplă deține esența existenței și adevărului. Fascinat, Luca a decis să exploreze ce înseamnă cu adevărat să trăiești „eu sunt.” În fiecare dimineață se trezea devreme, găsindu-și un loc liniștit în natură, și rostea cuvintele, dar fără să simtă vreo schimbare profundă.
Frustrat, într-o zi a mers la bătrânul Ilie, un om cunoscut pentru înțelepciunea sa și pentru calmul de neclintit. Luca l-a întrebat: „De ce nu simt nimic special când spun 'eu sunt'? Poate că e doar o formulă fără sens.”
Bătrânul Ilie a zâmbit și a spus: „Cuvintele sunt doar o poartă, dar ca să treci prin ea trebuie să îți concentrezi atenția, să devii una cu prezența din spatele lor. 'Eu sunt' devine viu doar atunci când îți îndrepți toată energia în momentul prezent, lăsând deoparte orice alt gând.”
Curios, Luca a înțeles că răspunsul era în focus. A început să practice cu o atenție intensă, dându-și voie să simtă fiecare respirație și fiecare bătaie a inimii în timp ce repeta „eu sunt.” Cu fiecare zi, simțea că lumea lui interioară se adâncea, că ființa lui se liniștea și se unifica.
După un timp, bătrânul Ilie l-a întrebat: „Și acum, cum simți?”
Luca a răspuns simplu: „Nu mai am nevoie să caut cuvinte. Eu sunt pur și simplu.”
Rolul focusului în trăirea lui „eu sunt” era acum clar pentru Luca. Focusul nu era doar o unealtă, ci chiar cheile prin care ajungea să experimenteze adevărul existenței sale. Acum, „eu sunt” era o trăire, nu doar o afirmație.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu