Într-un sat mic de la poalele munților, trăia un înțelept cunoscut pentru răspunsurile sale pline de înțelepciune. Oamenii veneau de departe să-i ceară sfatul, dar el răspundea rar, și numai celor care aveau răbdarea să asculte tăcerea.
Într-o zi, un tânăr pe nume Adrian a venit la el, frământat de o întrebare care nu-i dădea pace: „Care este scopul meu? Cum pot să-l descopăr?”
Înțeleptul l-a privit cu ochii săi adânci și a zâmbit. Fără să rostească un cuvânt, l-a condus pe Adrian într-o poiană retrasă, unde un lac oglindea cerul. „Așteaptă aici,” i-a spus simplu, apoi a plecat.
Adrian a rămas singur. Timpul trecea încet, iar liniștea pădurii îl făcea să se simtă neliniștit. A încercat să-și umple mintea cu gânduri, dar ele păreau să se dizolve în calmul împrejurimilor. După câteva ore, ceva uimitor s-a întâmplat: în tăcerea profundă, Adrian a început să audă o voce interioară, una pe care nu o mai ascultase până acum.
Acea voce nu îi dădea răspunsuri directe, dar îi punea întrebări care păreau să vină din adâncul sufletului său: „Ce îți aduce bucurie? Ce îți face inima să tresară? Ce ești dispus să faci, chiar dacă nimeni nu ar observa?”
Pe măsură ce răspundea acestor întrebări, Adrian a simțit o claritate pe care nu o mai cunoscuse. Când înțeleptul s-a întors la apus, Adrian i-a spus: „Nu mi-ai dat răspunsul, dar tăcerea m-a ajutat să-l găsesc.”
Înțeleptul a zâmbit. „Răspunsurile nu vin din cuvinte. Ele vin din liniște. Tot ce aveai nevoie era să te oprești și să asculți.”
De atunci, Adrian a învățat că cele mai mari revelații nu vin din lumea exterioară, ci din acele momente rare de liniște profundă, când mintea tace, iar sufletul vorbește.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu