Elena și Radu se cunoșteau din copilărie. Au crescut împreună într-un mic orășel de munte, unde fiecare colț era plin de amintirile lor. Au fost cei mai buni prieteni, mai întâi, dar undeva pe drum, prietenia lor s-a transformat în iubire. Iubirea aceea pură și inocentă, care te face să crezi că nimic rău nu se poate întâmpla cât timp ești în preajma persoanei iubite.
Într-o vară, Radu a primit o ofertă de lucru în străinătate, departe de micul lor oraș. A fost o decizie grea, dar știa că acesta era un pas necesar pentru viitorul lui. Cu lacrimi în ochi, și-au luat rămas-bun, promițându-și că iubirea lor va rezista, indiferent de distanță.
În lipsa lui Radu, Elena a găsit o modalitate de a se simți mai aproape de el. În fiecare seară, la aceeași oră, îi scria o scrisoare. Fiecare gând, fiecare frică, fiecare vis — totul era turnat în cuvinte și trimis către el, în speranța că și Radu simțea la fel. Scrisorile lui veneau mai rar, dar fiecare cuvânt de-al lui era un balsam pentru inima ei.
Anii au trecut, iar dorul s-a transformat într-o rană adâncă, pe care Elena încerca să o aline cu amintirile lor. De multe ori, se întreba dacă iubirea lor va supraviețui timpului și distanței. Dar scrisorile ei nu au încetat niciodată.
Într-o zi, în mijlocul unei veri însorite, pe când aștepta la poștă, o mână caldă i-a atins umărul. Când s-a întors, l-a văzut pe Radu, zâmbind, ținând un teanc de scrisori în mână. Erau toate scrisorile pe care ea i le trimisese, citite și păstrate cu grijă.
„Fiecare cuvânt de-al tău m-a adus înapoi acasă”, i-a spus el, iar Elena a știut că nici distanța, nici timpul nu ar fi putut rupe ceea ce aveau împreună.
Au petrecut vara împreună, retrăind fiecare amintire și construind noi visuri. Și-au dat seama că iubirea adevărată poate supraviețui oricărei despărțiri și că, uneori, este nevoie de o distanță ca să apreciezi cu adevărat pe cineva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu