Eva și Robert aveau un loc special al lor – un pod micuț dintr-un oraș vechi, unde se întâlneau în fiecare seară de vară pentru a privi stelele. Amândoi erau fascinați de cerul nopții, de constelații și de poveștile pe care și le spuneau în timp ce se sprijineau de balustradă. Erau doar ei doi, cerul și valurile line ale râului ce curgeau sub pod.
Robert avea o mică dorință secretă, un vis pe care nu-l spusese nimănui: să ofere Evei o stea, ceva ce ar fi putut să păstreze mereu. Așa că într-o seară, s-a prezentat pe pod cu o mică sticlă cu capac de plută, în care străluceau câteva lumini mici, asemenea unor stele capturate. Eva a rămas fără cuvinte, iar el i-a spus: „Nu sunt stele adevărate, dar sunt pentru tine, să-ți amintești de noi.”
În acea seară, Eva și Robert au petrecut ore întregi împărtășindu-și dorințe și vise, în timp ce luminile din sticluță străluceau la fel de intens ca și iubirea lor.
Dar viața avea planuri diferite. Într-o zi, Robert a fost nevoit să se mute pentru o perioadă lungă din oraș, iar cei doi au trebuit să se despartă, lăsând în urmă momentele de pe pod și acea sticlă cu „stele”. Însă, în fiecare noapte, Eva revenea pe pod cu sticla primită de la Robert, simțindu-l aproape în fiecare licărire.
După câțiva ani, într-o seară rece de iarnă, pe când Eva își privea „stelele” și își aducea aminte de momentele împărtășite, a simțit o atingere ușoară pe umăr. Când s-a întors, l-a văzut pe Robert, zâmbind la fel ca în prima zi. De data aceasta, el i-a adus o stea adevărată – inima lui, întoarsă la ea pentru totdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu