Într-un oraș străvechi, pierdut între coline și timp, exista o legendă despre o umbră care apărea numai în nopțile cu lună plină. Oamenii spuneau că această umbră nu era doar o formă întunecată, ci un mesager al adevărurilor pe care le ascundeai de tine însuți. Umbra apărea mereu lângă cel care avea cea mai mare nevoie să-și audă propriile gânduri.
Maria, o tânără care își pierduse recent direcția în viață, a întâlnit această umbră într-o noapte rece. Se plimba pe străzile pustii, cu gândurile împrăștiate, când o lumină argintie a lunii a proiectat lângă ea o umbră mai ciudată decât toate celelalte. Nu-i imita mișcările. Părea să aibă o viață proprie.
– Cine ești? a întrebat Maria, cu un amestec de teamă și curiozitate.
Umbra nu a răspuns cu cuvinte, ci cu șoapte care păreau să vină din adâncul sufletului ei. „De ce te temi atât de mult să vezi ce este deja evident? Drumul tău nu este pierdut; doar tu refuzi să-l vezi.”
Maria a fost cuprinsă de uimire. Nu știa dacă ceea ce auzea era real sau doar o proiecție a propriei minți, dar mesajul părea să atingă un punct sensibil. În acea noapte, a stat de vorbă cu umbra, descoperind adevăruri despre sine pe care le ignorase ani de zile. Când zorii au venit, umbra dispăruse, dar Maria se simțea mai ușoară, mai clară în ceea ce privește pașii pe care trebuia să-i urmeze.
Legenda umbrei nu era despre magie sau teamă, ci despre curajul de a asculta ceea ce e deja în tine. Uneori, răspunsurile nu vin din afară, ci din cel mai adânc colț al sufletului, acolo unde nici lumina, nici întunericul nu pot pătrunde cu adevărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu