Într-o vale acoperită de cețuri și umbrită de munți înalți, trăia o tânără pe nume Eliza, cunoscută pentru firea ei temătoare. Deși își dorea să exploreze lumea din jur, frica de necunoscut îi ținea mereu pașii pe loc. La fiecare răscruce, gândurile ei începeau să o bântuie: „Dacă mă rătăcesc? Dacă nu pot să mă întorc?” Așa că, în loc să meargă mai departe, Eliza rămânea mereu în același loc, simțind că timpul trece, dar viața ei rămâne pe loc.
Într-o zi, întâlni un bătrân străin, pe nume Gabriel, un călător cu părul alb ca zăpada și cu ochii ca o lumină caldă ce părea să străpungă orice ceață. Văzând-o tristă și nesigură, Gabriel îi spuse:
„Eliza, de ce nu înaintezi pe drumul tău?”
Eliza oftă adânc și răspunse: „Mi-e teamă. Mi-e teamă că nu voi ști să fac față, că mă voi pierde și că nu voi reuși.”
Bătrânul Gabriel zâmbi cu blândețe. „Frica este opusul focusului, dragă Eliza. Când te concentrezi pe frică, îți hrănești îndoielile, iar ele cresc atât de mari încât nu mai vezi dincolo de ele. Focusul este ca o lumină care te ghidează; dacă îl pierzi, umbra fricii acaparează totul.”
„Și cum aș putea să mă concentrez când frica mă copleșește?” întrebă Eliza, simțindu-se parcă prinsă într-o capcană.
„Concentrează-te pe primul pas, pe lucrurile mici care îți sunt familiare și care îți aduc pace. Apoi, fă următorul pas. Nu lăsa umbrele să te îndepărteze de lumină. Când te vei focusa pe drumul tău, frica va începe să se estompeze, căci ea trăiește doar acolo unde lumina focusului lipsește.”
Încurajată de vorbele bătrânului, Eliza începu să-și mute atenția de la umbrele din mintea ei la micile detalii ale drumului. Observă cum picăturile de rouă străluceau pe frunze, cum vântul adia blând și cum fiecare pas pe care îl făcea o apropia de un peisaj mai larg. Cu fiecare mișcare, focusul ei creștea, iar frica începea să se dizolve ca o ceață în bătaia soarelui.
În zilele care au urmat, Eliza descoperi că focusul ei era precum o torță ce o ghida prin întuneric. Devenise mai sigură, mai liniștită și, deși frica mai apărea uneori, nu mai era o piedică. Începuse să vadă că ea avea puterea de a-și alege lumina, de a se concentra pe pașii înainte, și că umbrele fricii erau doar o iluzie atunci când mintea ei era prezentă și focusată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu