Într-o vale adâncă, între doi munți tăcuți, trăia un bătrân înțelept pe nume Lucian, cunoscut pentru gândurile sale profunde și vorbele înțelepte. Timp de zeci de ani, oameni din toate colțurile lumii veneau să-i asculte povețele, însă un singur răspuns îi intriga cel mai mult: „Opusul iubirii este frica.”
Într-o zi, un tânăr pe nume Radu s-a așezat lângă Lucian și i-a mărturisit povara sa. Deși își dorea să iubească liber, fără rețineri, era mereu oprit de o teamă profundă: teama de a fi rănit, de a pierde, de a fi dezamăgit. Lucian a ascultat în tăcere, iar apoi i-a spus:
„Când ne naștem, iubirea este starea noastră naturală. Este un izvor nesecat în sufletul fiecărui om. Însă, în timp, frica pătrunde adânc în noi, schimbându-ne perspectiva. Începi să crezi că pentru a fi fericit trebuie să te protejezi, că iubirea e riscantă și că, dacă te lași pradă sentimentului, vei pierde ceva. Dar aceasta e o iluzie a fricii.”
Lucian a continuat, arătând către florile sălbatice care creșteau libere pe pajiștea din apropiere. „Asemenea acestor flori, iubirea crește liber doar când este udată de curaj. Frica îți șoptește să te retragi, să te protejezi. Dar iubirea îți cere să te deschizi. Este nevoie de mult curaj să iubești cu adevărat, fără să fii reținut de frică.”
Radu a început să înțeleagă că iubirea și frica nu pot coexista. Atunci când iubim, suntem plini de lumină, de curaj, de o dorință de a îmbrățișa viața așa cum este. În schimb, frica este o umbră, o separare de acest flux natural al iubirii. A realizat că iubirea e o alegere constantă de a renunța la scutul fricii, de a îmbrățișa vulnerabilitatea și de a trăi fără rețineri.
Astfel, Radu a ales să se elibereze de frică. În loc să se teamă de suferință, a învățat să-și accepte emoțiile, să vadă frumusețea în imperfecțiuni și să îmbrățișeze viața cu toate incertitudinile ei. Și astfel, în valea dintre cei doi munți, iubirea a învins frica, devenind din nou starea lui naturală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu